Acum vreo 2 ani, în dorinta de a-mi perfecţiona bagajul firav de limba engleza pe care-l car dupa mine, m-am apucat sa citesc romane in aceasta limba. Printre cele aflate intr-un top al site-ului de unde imi luam carti se afla si “The Help” scrisa de Kathryn Stockett.
Nu sunt prea mare fan al topurilor anglo-saxone, americane in special. Bineinteles din vina mea, intrucat nu am aceleasi gusturi cu ei - normal, eu traiesc in Romania. De data asta insa am avut noroc. Chiar mi-a placut cartea asta. Mare mirare pe mine sa vad ca filmul cu acelasi nume a stat neobisnuit de multe saptamani in topul box-office. Tot de peste ocean, bineinteles.
Dupa vreo luna-doua, in sfarsit a venit si la noi. Bineinteles, abia asteptam sa-l vad asa ca sambata dupa-amiaza m-am dus la film. Cand am intrat in sala, dezamagire maxima – eram cu totul 10 persoane. Imediat mi-a zburat mintea la efectele benefice ale marketingului, care umplu sala la o amestecatura de egenul “cei 3 muschetari”. In oglinda, la un film bun, dar care n-a fost afisat pe toti peretii cu 2 luni inainte, nu se duce nimeni.
Sa revenim la film. Aici macar n-am fost dezamagit – desi citisem cartea, filmul “m-a prins” fara doar si poate. Cu un regizor, fost actor, de care n-a auzit nimeni (eu unul l-am IMDb-it casa vad ce-I cu el), o serie de actrite din care unele, desi oarecum cunoscute, nu reprezinta elita ‘olliwoodului, filmul bate le fundulet cam tot ce-a scos cetatea filmului in ultimul an. Ma rog, asta e o exagerare personala, ca n-am avut timp sa ma uit la toate aberatiile.
UIn film curat, cinstit, despre oameni pe langa care, in anii ’60, puteai trece pe strada. In America, bineinteles.
Cu un ritm de zile mari, care te tine cu ochii in ecran 2 ore si jumatate, fara sa fie nici o explozie, fara ca super-eroul de pe care curg muschii valuri-valuri sa arunce cu masini dupa raufacatorul super extra malefic si fara curse de masini.
Comparabil fara urma de indoiala cu mai vechile Missisipi Burning (1988) sau In the Heat of the Night (1967) filmul despre care vorbim ne povesteste cum era in anii ’60 in America cand toate familiile albe aveau “bone” de culoare. Si nu oriunde, ci in Jackson, Mississippi – cel mai “sudist”dintre statele din sudul Americii.
Marele merit al filmului este credibilitatea – parca poti sa juri ca asa stateau lucrurile. Fara incrancenarea si conflictul mocnit subliniat din gros in filmele mentionate anterior, ci doar cu bucati rupte din viata. Cum poti trai si lucra pentru cineva care te dispretuieste? Bineinteles tolerand multe, indurand multe…. si neuitand sa folosesti din cand in cand doze sanatoase de umor care sa te mai ridice din cand in cand. Asta mi-a placut cel mai mult la filmul asta: personajele erau oameni, cu dureri si bucurii, cu familii si prieteni nu niste mucavale cu etichetele “bun” sau “rau” sau “acum e rau da’ o sa vezi ce bun se face el la sfarsitul filmului”.
Viola Davis, care este pentru The Help un ingredient similar lui Sidney Poitier in unul din filmele mentionate mai sus, face un rol demn, aproape maiestuos, in vreme ce Emma Stone, care vine dupa un Easy A la care nici n-am avut curaj sa ma uit reprezinta necugetarea tineretii care se arunca cu capul inainte fara sa-si dea prea bine seama ce i se intampla (e, ce ziceti de asta cu “necugetarea tineretii”? ). Si bine face, ca cei in varsta nu mai au curaj de mult.
Acum daca ma gandesc bine poate e un film cu super-eroi. Mergeti sa-l vedeti. Si luati-va si copiii peste 8 ani.
Văzut & plăcut. Cred că diferența față de filmele mai vechi de care amintești este timpul care a trecut de la faptele relatate. Distanța a permis și distanțare, incluzând renunțarea la încrâncenare. Rămâne totuși un film cu supereroi, așa cum zici... ;)
RăspundețiȘtergere